Informații inedite din arhivele Arhiepiscopiei Buzăului cu privire la statutul psaltului la începutul secolului al XX-lea

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

foto Catedrala Arhiepiscopala BuzauPrimele decenii ale secolului XX au marcat un reviriment al învățământului psaltic în Regatul României. Școlile de psalți și parte dintre Seminarii fuseseră desființate prin Legea clerului mirean și a seminariilor (1893), trecută prin Parlament de guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu (artizanul principal al Legii fusese Take Ionescu, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice). Seminarul din Buzău era una dintre școlile sacrificate de respectiva Lege; fără să piardă timpul, în exact același an, profesorul de psaltichie rămas acum fără catedră, Neagu Ionescu, deschide o școală privată de muzică bisericească, al cărei unic dascăl era și care funcționa în chiliile Episcopiei Buzăului.

La acel moment, Neagu Ionescu se bucura deja de o faimă deosebită în această parte de țară: era de aproape patru decenii (din 1856) Protopsaltul Catedralei Episcopale și de peste trei decenii (din 1860), dascăl de cântări bisericești. Nimeni și nimic nu îl clintise din încăpățânarea cu care ducea muzica tradițională a Bisericii mai departe, predând-o generațiilor următoare. Nici legiuirile cuziste, nici preferințele unora dintre arhierei pentru muzica vocală (europeană), nici contopirea catedrei de muzică psaltică cu cea de muzică vocală sub conducerea, bineînțeles, a profesorului de muzică vocală, nici permanentele șicane venite de la centru sau de la responsabilii locali cu învățământul nu îl făcuseră pe Neagu să renunțe la paradosirea muzicii tradiționale a Bisericii (fusese păstrat în organigrama Seminarului ca “șef pedagog”, funcție nou și special creată pentru el, ca să predea mai departe cântările pe psaltichie).

Școala de cântăreți a lui Neagu Ionescu redobândește un statut legal, oficial, abia în anul 1906. Începând cu acest an ea va funcționa regulat, ca Școală Eparhială de Cântăreți Bisericești. Bătrânul și vestitul protopsalt, aproape orb în ultimii ani ai vieții, lasă locul lui Stanciu Grigorescu, “tenor de calibru” (sic!), atât în strana dreaptă a catedralei (din 1904), cât și în funcția de profesor de muzică psaltică (din 1906). Programa școlară s-a îmbogățit și ea treptat. Cu Neagu Ionescu, ucenicii deprindeau citirea bisericească (cursul de citire bisericească este atestat și în anii 40, la școala de cântăreți din Focșani; din păcate, astăzi el nu mai există și fiecare citește la strană sau de pe amvon cum poate, cum știe, cum se pricepe sau cum “a apucat”), tipicul slujbelor, cântarea “pe note” și cântarea “practică”. Anuarul școlii de cântăreți din Buzău pe anul 1922 atestă, pe lângă câteva discipline teologice, și cursuri de… gimnastică. Iar serbarea de sfârșit de an școlar cuprinde în 1922 un program care include recitări, coruri și exerciții de gimnastică!

Această școală de psalți avea în 1926 ca director pe preotul iconom stavrofor Haralambie Popescu (de la care au rămas câteva manuscrise psaltice de tip caiet școlar), iar ca profesori pe preotul Nicolae Trifănescu, diaconul Ion Marinescu, Stanciu Grigorescu – protopsaltul Episcopiei, mult mai tânărul lampadar (numit în 1924) Ștefan Dobrescu și Nicolae Sturzu. De remarcat că dacă Protopsaltul era absolvent de seminar gradul I (fiind născut în 1871, „prinsese vremea” Seminarului dinainte de desființare), Lampadarul Catedralei Episcopale era absolvent al Școlii de Cântăreți (născut în 1890).

Atrag atenția și asupra vârstei mature la care erau numiți pe posturi Protopsaltul și Lampadarul în perioada respectivă: Stanciu Grigorescu la 33 de ani, Ștefan Dobrescu la 34 de ani; a se compara cu vârsta la care erau consacrați diaconii: arhidiaconul Ioan Marinescu la 25 de ani, ierodiaconul Darie Moșoiu la 23 de ani, ierodiaconul Teofil Șandru la 27 de ani. Clerul inferior al Catedralei din Buzău includea și un canonarh angajat, în persoana lui Nicolae I. Diaconu, născut în 1910, absolvent al școlii de cântăreți și numit pe post la vârsta de 15 ani, în 1925.

Un fapt remarcabil este atestat de Anuarul Episcopiei Ortodoxe a Buzăului pe 1926: toate parohiile din Eparhie aveau câte doi cântăreți angajați, unul pentru strana dreaptă și unul pentru strana stângă. În parohiile rurale, cântărețul din strana stângă era de cele mai multe ori neșcolarizat (expresia folosită este “cântăreț practic[ant]”), în vreme ce la oraș ambii cântăreți figurează ca absolvenți ai școlii de muzică psaltică. Este vorba despre un total de 333 de parohii, toate prevăzute cu două posturi de cântăreți, în rare cazuri cu specificația “post vacant” pentru cântărețul al doilea. Indicele de nume de la finele Anuarului consemnează 517 cântăreți bisericești (doar cei din parohii, cei de la catedrala episcopală și din mănăstiri nu figurează aici), comparativ cu 330 de nume de preoți. Sunt date ce relevă importanța cântării bisericești în epocă.

Astăzi mulți s-ar întreba: de ce avea nevoie preotul la țară de doi cântăreți? Dar existența celor două strane nu este neapărat dictată de nevoi imediate, ea este un câștig al tradiției liturgice în Biserica dreptslăvitoare, în care psalmodierea alternativă a jucat și este chemată să joace și mai departe un rol de importanță covârșitoare. Erau câte doi psalți pentru că nu se putea concepe altfel. Pentru că însăși dispoziția materialului imnografic în cărțile de cult reclamă interpretarea de către două “coruri” care își răspund, se preiau și se completează.

Pr. Prof. Drd. Constantin Stoica

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

Ultimele postări pe forum

  • No posts to display.

Înregistrări YouTube

Ultimele Articole